Duminica, 25 iunie 2023, ora 19:00, Relicvar Art Space, str. Târnavelor, nr. 4
Expoziția Focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării Expoziția Focul meu
Statuarul românesc are o istorie relativ scurtă, în parte și datorită spiritualității bizantine, iconoclastă atunci când este vorba despre reprezentările sculpturale în sens clasic. Un Karol Stork sau Wladimir Hegel pot fi considerați fondatorii fenomenului sculptural în țara noastră, urmați desigur de Paciurea și Brâncuși care domină autoritar sculptura românească. În acest context este de la sine înțeles că femeile sculptor care să puncteze apăsat arta românească sunt cu atât mai rare. Prințesa Olga Sturdza, ucenică a lui Rodin, sau Irina Codreanu, Margareta Cosăceanu și mai cunoscuta Milița Petrașcu, care vor frecventa la Paris atelierul lui Brâncuși, sunt nume care marchează într-un fel fenomenul sculpturii feminine din România..
La jumătatea anilor 60 se afirmă o generație de aur a școlii românești de sculptură: Peter Jacobi, Vasile Gorduz, Victor Roman, Paul Neagu, George Apostu, ca să amintim doar câteva nume, vor trasa noi căi de exprimare în sculptura românească. Din această generație face parte și Silvia Radu, elevă a lui Lucian Murnu, venită la București să studieze arta sculpturii dominată de prezența masculină. În această ambianță, Silvia Radu, asemeni unei Camille Claudel, răzbate cu ușurință datorită firii sale energice și rebele. Destinul său artistic avea să fie marcat de întâlnirea fericită cu Vasile Gorduz care îi va deveni soț și mentor, acest lucru însă neîmpiedicând-o să realizeze o importantă operă de o ingenuă originalitate.
În acest context, făcând parte din ceea ce numim mainstream-ul epocii, Silvia Radu a traversat la vremea potrivită toate efervescențele avangardei, începând cu asumarea unui limbaj abstract și trecând prin compoziții de tip constructivist sau minimalist. A făcut acest lucru instinctiv, fără a fi interesată în mod direct, după cum mărturisește, de ceea ce se întâmpla în arta occidentală. Urmează, după jumătatea anilor 70, o nouă perioadă, a unui figurativ stilizat cu influențe antichizate, o sculptură melancolic egeeană datorată călătoriilor intreprinse în Grecia împreună cu Vasile Gorduz. Contactul cu arta antică, cu atmosfera mediteraneeană, va influența definitiv opera sculpturală și picturală a Silviei Radu marcată de primatul spiritualului, hieratismul formelor antropomorfe, o viziune senină, apolinică, culori intense fățiș expresive și ”ochii oglindă” conturați robust, trimițând spre portretistica etruscă sau egipteană. Toată această manifestare a spiritului este subtil eschivată în formule general acceptate de întreaga istorie a artei pe care Silvia Radu o asumă cu aviditate.
În acest context, făcând parte din ceea ce numim mainstream-ul epocii, Silvia Radu a traversat la vremea potrivită toate efervescențele avangardei, începând cu asumarea unui limbaj abstract și trecând prin compoziții de tip constructivist sau minimalist. A făcut acest lucru instinctiv, fără a fi interesată în mod direct, după cum mărturisește, de ceea ce se întâmpla în arta occidentală. Urmează, după jumătatea anilor 70, o nouă perioadă, a unui figurativ stilizat cu influențe antichizate, o sculptură melancolic egeeană datorată călătoriilor intreprinse în Grecia împreună cu Vasile Gorduz. Contactul cu arta antică, cu atmosfera mediteraneeană, va influența definitiv opera sculpturală și picturală a Silviei Radu marcată de primatul spiritualului, hieratismul formelor antropomorfe, o viziune senină, apolinică, culori intense fățiș expresive și ”ochii oglindă” conturați robust, trimițând spre portretistica etruscă sau egipteană. Toată această manifestare a spiritului este subtil eschivată în formule general acceptate de întreaga istorie a artei pe care Silvia Radu o asumă cu aviditate.
După 1989, cu siguranță și sub impresia întâlnirii cruciale cu Părintele Sofian Boghiu, el însuși pictor bisericesc cu fresce zugrăvite în București, în Liban sau Siria, Silvia se angajează în renașterea spirituală a cetății, arta ei dobândind o atitudine mărturisitoare vădită. Apare seria grădinilor care adăpostesc îngeri, altoreliefuri inspirate din vechile ferecături reprezentând chipuri de arhangheli și sfinți. În sculptură apogeul îl atinge cu geniala reprezentare a Sf. Gheorghe, aflată în piața cu același nume din Timișoara, lucrare datorată ”întâlnirii salvatoare” cu părintele Sofian.
În pictură (inițial aceasta fiind un accesoriu al sculpturii), Silvia Radu începe în 1979 ciclul falezelor de la Vama Veche, loc fertil de creație, schițând în briza mării mari pete de culoare care în timp vor defini o scriitură proprie, expresie a libertății, a culorilor fove exaltate, a unui gestualism exuberant. Fără a viza interese subversive, Silvia Radu menține în ființa și în opera sa un foc ascuns, o combustie care emană căldură și lumină. Până și apele care irump peste faleza mării, par să împrumute din vitalitatea incandescentă a artistei. Putem specula fine capilarități cu arta unor mari artiști europeni din zona de tranziție de la Monet la Mattise, dar și trimiteri la expresionismul abstract american. Însă în realitate, Silvia pictează așa cum simte, năvalnic, fără a căuta insidioase înrudiri artistice, doar din plăcerea de a mânui culoarea.
M-a frapat consecventa prezență a roșului în lucrările sale, un roșu pascal, indelebil, care iese din pânză, care convinge, culoarea prin excelență, roșul scrijelit din Altamira, mâna de la Chauvet Ardeche, Scribul în ronde-bosse de la Luvru, roșul zeilor, al focului și al sângelui, roșul vinului liturgic. Hermatitul, cinabrul, realgarul, roiba, porfira, purpura imperială, cârmâzul, erau în vechime materiale prețioase și râvnite la casele aristocraților. Rugul aprins, stâlpul de foc călăuzitor, limbile de foc ale Cincizecimii, roșul îngerului cu sabia de foc de la porțile Edenului, sângele martirilor care asemeni unei mantii din porfiră și vison împodobește Biserica. Acest roșu absorbit în gipsul setos îmi evocă absida de la Chiesa di Sotterra sau roșul orbitor, astral, al zidului navei centrale de la Dionisiu care m-a uimit fără măsură contrastând cu albastrul imperturbabil al Egeei. De altfel, roșul este, în bună parte, subiectul expoziției de la Relicvar sau, mai degrabă pretextul ei. Departe de a irita ( cum adeseori se întâmplă în crianta arta ideologică contemporană ) culorile vii ale Silviei Radu, între care roșul își asumă rolul de concertmaster, aduc bucurie, asumându-și un rol terapeutic, armonic, vivificator.
Totul a pornit de la un autoportret pe fond roșu, dintr-o serie prin care Silvia Radu își exprima tăcut protestul ei față de starea umilitoare la care erau supuși artiștii în timpul regimului comunist. Postura ei demnă, îmbrăcată într-o somptuoasă haină de blană, trimitea discret și autoironic spre frigul din atelier, și după cum mi-a mărturisit, se voia și o fină sfruntare a ilustrei purtătoare de blănuri care hotăra pe atunci destine din sinistrul ”cabinet doi”. Este o lucrare reprezentativă atât ca atitudine cât și ca stil de lucru, pentru perioada fertilă de creație din anii 80 a artistei. În ciuda tuturor constrângerilor politice, artistul trebuie să-și păstreze libertatea interioară, să traverseze timpul ramânând deasupra timpului, să refuze compromisul, minciuna, oportunismul. În creația Silviei, frigul era ocultat prin incandescența unui roșu imperial iar mizeria materială sfidată prin înveșmântarea în ipotetice haine de blană.
Am dorit să prezentăm o parte din lucrările Silviei Radu care să reflecte perioada de început a carierei sale artistice, opere de la sfârșitul anilor 70 – începutul anilor 80. Am ales câteva faleze de la Vama Veche, lucrate într-o manieră mai abstractă decât cele cunoscute de către publicul larg. Dintre puținele reprezentări sculpturale din acea perioadă care se mai păstrează în atelier, prezentăm câteva tanagre, machete ale ansamblului” Meșterul Manole”, o remarcabilă lucrare în piatră reprezentând pe Adam și Eva, temă recurentă la Silvia Radu, precum și câteva vase din ceramică pictată inspirate de arta antică greacă – principala sursă de inspirație a artistei. Considerăm că într-o ipotetică istorie a artei feminine românești din ultima jumătate de veac, numele Silviei Radu se impune fără echivoc, atât prin valoarea operei cât și prin prezența sa luminoasă și inconfundabilă în spațiul public din România.
Opțiunea sa fermă pentru spiritualitatea răsăriteană, ortodoxă, a atras desigur și atitudini idiosincratice, ipocrite „delimitări”, din partea unor contemporani interesați mai degrabă de imperativele ideologice decât de valorile imanente ale artei. Silvia însă nu este deloc interesată de aceste mărunte răutăți. Căutând să-și croiască o cărare în câmpul artei, ea a descoperit la final Calea. Restul nu o mai interesează. În atmosfera austeră, monahală aproape, în care trăiește în atelierul din Pangratti 29 B, ea păstrează aceeași ținută aristocratică, demnă, fără compromis, care transcende meschinele interese mundane. Pentru mine, având șansa extraordinară de a-i fi aproape, Silvia este și va rămâne mereu așa cum o vedem în Autoportetul pe fond roșu: deasupra a tot ceea ce este pasager, mărunt și obtuz, având vederea deschisă spre un dincolo absolut, care transcende totul, chiar și arta însăși. E limpede că în cazul Silviei Radu, omul a covârșit artistul. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, e un lucru destul de rar în arena artistică. (Vasile Istrate) Expoziția Focul meu Expoziția Focul meu